Poesie di Antonietta Romiti |
|
At veù arcurdar acscì (dedicato a mia madre) Am’arcord sempr, quand a primavera a ceurcava peur ti un mazeutt deu viol e cun finta indiferenza po’ a tal deva pr’avèr in cambieu qeul du o trê parol che l’m’impijvn e cheur eud cunteunteuza peurchè eut meu dgiv :«bèla la me guarzeuta!». Ma prima deul parol, l’era al tò sc-guard ch’e m’arivava dritt in funda ae cheur e m’abraciava cald cmeu ‘na careuza, e m prutegiva, e m deva sicüreuza. Da alura ien pasâ giamò tant’ann, ma chi mument acscì particulâr i m’en reusctâ impress in tla memoria, prufund raisg segret,eud la me sctoria. Anch sct’ann la rundanina mesagera, l’è arivada pr’anunciar la primavera, tropp tard peur ti, cara mama mia, chè un ictus asasîn al t’ha purtâ via! I prâ is’ern gia mò tütt cvèrt deu viol ma maij pü mi a seuntirò quel tû parol, ai ho e cheur trisct, pien eud malincunia e in te prufund, un veûd senza alegria. Ma cun al temp, peur truvar cunfort, a sun sicüra em’aidarà u ricord dal tò scpuntaneeu, sincer amur matern, che viv u reusctarà,sempr, in etern. Voglio ricordarti così (dedicato a mia madre) Mi ricordo sempre, quando a primavera cercavo per te un mazzetto di viole e con finta indifferenza poi te lo davo per avere in cambio quelle due o tre parole che mi riempivano il cuore di contentezza perché mi dicevi :«bella la mia bambina!». Ma prima delle parole, era il tuo sguardo che mi arrivava dritto in fondo al cuore e mi abbracciava caldo come una carezza, mi proteggeva, mi dava sicurezza. Da allora sono già passati tanti anni, ma quei momenti così particolari mi sono rimasti impressi nella memoria, profonde radici segrete, della mia storia. Anche quest’anno la rondine messaggera, è arrivata per annunciare la primavera, troppo tardi per te, cara mamma mia, perché un ictus assassino ti ha portata via! I prati si erano già tutti coperti di viole ma mai più io sentirò quelle tue parole, ho il cuore triste, pieno di malinconia e nel profondo, un vuoto senza allegria. Ma con il tempo, per trovare conforto, sono sicura mi aiuterà il ricordo del tuo spontaneo, sincero amor materno che vivo resterà, sempre, in eterno. E fung e la quercia Da pù d’mil’ann la vivv in t’un bosc-ch da tütt tratada cun riverenza l’antiga quercia, padruna de posct, piena eud süperbia e preputenza. Vscin a ün machiun, in tla nutada l’era scpuntâ un fung purcin, la grosa quercia la g’dè un’uchiada «pochieu peurtèse, te tropp cichin. Cunfrunt a mì acscì inghirlandada cun tantieu feuîeu, carcall, e ghiand, tì, fieul eud müfa, eud poca durada, mi, eud tütt e bosc-ch l’aibar pù grand. Ma e fung, baldanzuseu, decis pù che prima, eg reuscpundì subit, cun’na rima : «an meu tratar cmeu l’utm feuss, suleu peur cercarmeu eg veuleu e peurmeuss. Se la me miseria la dda fasctidieu, la tò richeuza mi invece an l’invideu, la n’è la grandeuza c’la da e valur, ma la buntâ, la raza, u savur. A val pù mi anch se an sun grand, che eul tû carcall, eul tû feuîeu, eul tû ghiand. Sul tì, acscì vechia, t’eun capisc e peurchè un an val peur queull c’l’ha..., ma suleu peur queull c’l’è?!». Grazie dutur Amarcord quand’in Ascta e gh’era un dutur c’l’ava u scteuss numm ‘d Nosctr Signor e u lavorava cun cusctanza e pazienza dûn eud natüra e frütt d’escperienza e pr’unurâr al numm ch’e purtava cun tant’amur la gent e cürava. Scia povr o ricch, scia bèiyeu o brütt, sempr al trovava un po’ d temp peur tütt, e in tütt i paèsg, quand l’arivava e gh’era sempr qualcun c’l’ascptava, o prèsct o tard u srevv arivâ. L’era al dutur d’una zona asâ granda, preu scteu mutiv l’era sempr da randa, e un di che preu bsugn e l’andenn a ceurcâr peur trè o quatr’ûr a duvinn girâr. Al dû dla nott finalment al truvonn e velocement in Civag ae purtonn. Aiavn lasü me nvuda malada, peur lû, brav’escpert e basctò dagh’n’uchiada peur valütâr la situaziun e chiapar subitt la decisgiun d’arüdiala in t’na cuèrta e purtala a l’uscdal an gh’era, ae mument, ngut’altr da far. “E viagg l’è lungh an seu sa maiyeu, a vegn anch mi, pr’evitar guaiyeu” u s’ufrì gentilment al nosctr dutur sctrapand au sunn ûr suvr’a ûr. In quatr e quatr’ott as meutinn’in piscta, dû zeiyeu,‘na malada, al dutur e l’autiscta. U scpüntava u sûl ch’arivonn in Tusc-cana a l’uscdal ‘d Lüca in fila indiana; al dutur u scpiegò e mutiv d’l’ürgenza cla giüsctificava la nosctra presenza. In quant ae primarieu u reusctò impreusciunâ da tant’altruiscm e capacitâ! Dutur e autiscta, turnand in muntagna senza pü füria, tant l’era cumpagna i fenn ‘na soscta ae bar d’l’Alpin ma is adurminn a sedr a un tavlin. E bariscta ui guardava e u sc-cusava la tèscta peunsand “sctanott iaran fatt fèscta, iaran pasâ la nutada in baldoria” invece...l’era...tut’altra sctoria. Grazie dutur Grazie dottore Ricordo quando in Asta c’era un dottore che aveva lo stesso nome di Nostro Signore e lavorava con costanza e pazienza dono di natura e frutto di esperienza e per onorare il nome che portava con tanto amore la gente curava. Sia poveri o ricchi, sia belli o brutti, sempre trovava un po’ di tempo per tutti, e in tutti i paesi, quando arrivava c’era sempre qualcuno che l’aspettava, o presto o tardi sarebbe arrivato. Era il dottore di una zona assai grande, per questo motivo era sempre in giro, e un giorno che per bisogno l’andammo a cercare per tre o quattr’ore dovemmo girare. Alle due della notte finalmente lo trovammo e velocemente in Civago lo portammo. Avevamo lassu mia nipote malata, per lui, bravo esperto bastò darle un’occhiata per valutare la situazione e prendere subito la decisione d’avvolgerla in una coperta e portarla all’ospedale non c’era, al momento, nient’altro da fare. “Il viaggio è lungo non si sa mai, vengo anch’io, per evitare guai” si offrì gentilmente il nostro dottore strappando al sonno ore sopra ore. In quattro e quattr’otto ci mettemmo in pista, due zie, una malata, il dottore e l’autista. Spuntava il sole che arrivammo in Toscana all’ospedale di Lucca in fila indiana; il dottore spiegò il motivo dell’urgenza che giustificava la nostra presenza. In quanto il primario restò impressionato da tanto altruismo e capacità! Dottore e autista, tornando in montagna senza più furia, tanto era uguale fecero una sosta al bar dell’Alpino ma si addormentarono seduti a un tavolino. Il barista li guardava e scuoteva la testa pensando “stanotte avranno fatto festa, avranno passato la notte in baldoria” invece...era tutt’altra storia. Grazie dottore I cunsiglieu d’me mà Em disg me mà, atacteuleu a un ureuchia, ai ho nuvant’ann, ma an sun ancura vèchia ae pünt deu’n’eu pser dir la me rasgiun asc-cultm ben, cun tüta l’ateunziun. An cercar d’acumülar cent suvra cent, tanta richeuza l’insüpeurbîsc la gent, an imbruîar pr’ingrandir e patrimunieu an armeusc-chiar la realtâ e l’insunieu. Trata la gent sempr cun riscpett e sèra un occhieu suvr’a ogni difett, cun semplicitâ vivv la tò vita, se incheu l’è sctorta, dman la srà pù drita. An far eud debit, quî lascieu a la vuipa, e se t’fa un scbaieû an teu seuntir in cuipa, ma tirgheu feura un inscignament peur migliurar al tò cumpurtament. Sentl cmeu bsugn, ann’in far maî senza, d’andar d’acord cun la tò cuscienza e lascia ai teu fieû in ereditâ, un mund pù bell d’cmeud eut l’a truvâ. Cerca d’arcavar quaicosa eud bun, non da una lode, ma da un’useurvaziun, e preferisc sempr, senza ipocrisia una brüta vritâ, a una bèla büsgia. L’insunieu D’un insunieu av veù parlar che mi a facc frequentement e, se ev peul interesar av l’arcunt semplicement. In t’l’insunieu e gh’è un umin l’è in t’un prâ a l’umbra d’un nusg cavî bianch, e i eucch türchin al desccurr, sempr sutvusg. E m’arcunta che ai seu temp u so paes l’era abitâ, e gh’era sempr tanta gent, scia d’invern che d’esctâ. Po i paesan i andenneu via e us vudò tutieu eul burgadeu el gheu fan malincunia, qel cà veudeu tütieu arinsradeu. A cerc’alura eud cunsulaleu, se al n’è incheu, forsci u srà dman, a neu sctadeu a turmeuntaveu, prima o poi î arturnaran. Ma lü e pensa a qi paesan ch’i han lasciâ una cà cmeu peugn, l’è sicur, î arturnaran ma...... dentr a un bell capott eud leugn. L’emigrant “Quant em rincreusc o mama lasciat chì mi a sun l’usglin che l’abanduna al nì pr’andar luntan a cl’altr cap de mund senza inteunziun ‘d far e vagabund ma continuar lagiù i mê meuscter òraf, incisur e giujelier”. Queuscta l’è la vritâ, l’eunn’en mia fôl, u salütò so mà cun sctieu parôl, quand’in tu ‘ssanta u lasciò l’Italia pr’andar a vivr in tla luntana Ausctralia. In poch temp e meutì su famîa, e mandò ai seû la futugrafia du scpusalizieu ae fianch ‘d so muiera geunvèsa cmeu lü in tèra sctraniera. Pasâ vint’ann, lencana da magg so mà la diss “Ai ho prenutâ un viagg ; prima d’ murîr a veu areuvdèr me fieul a sun prunta, po’ u srà queull che Dio veul”. E senza tant mic-non l’as decidì, l’as peurparò ‘l bazèrl e la partì. Mà e fieul ae freusc-ch, suta a la veranda fnî i lavur, is arpunsavn in branda lü e gheu dmandava cun nusctalgia sincera “ Geunva èla cambiada o èla cmeud l’era ai temp quand anch’mi aiera un ragazz ch’e caciava i clumb in tal terazz ? Qu terazin fiurî a l’ho sempr in ment indua a g’ho pasâ tantieu ûr serenament tra chi geranieu russc e i ciclamin suta a la volta d’un bel cel turchin. Te vî da ti, chì ai ho fatt furtüna una cà, un negozieu, mi an peurtend la luna, u regall pü bell però tmeu la fatt tì d’esr vgnuda, per sê mesg, giuchì cun mì. Mama, cl’usglin cl’abandunò u so nì an turna indrê, urmaijeu u rescta chì ma un piasgèr famleu, se’ tteun’arcurdarâ salutm Geunva quand’t’la reuvrdrâ” Lü, fin a l’utm, quand l’è andâ ai pitrussc l’arà arpeunsâ ai seu geranieu russc, e forsci forsci anch ai ciclamin suta a la volta d’un bel cel turchin. L’emigrante “Quanto mi rincresce o mamma lasciarti qua, io sono l’uccellino che abbandona il nido per andare lontano all’altro capo del mondo senza intenzione di fare il vagabondo ma continuare laggiù i miei mestieri orafo, incisore e gioielliere”. Questa è verità, non sono mica favole, salutò sua mamma con queste parole, quando nel sessanta lasciò l’Italia per andare a vivere nella lontana Australia. In poco tempo mise su famiglia, mandò ai suoi la fotografia del matrimonio al fianco di sua moglie genovese come lui in terra straniera. Passati vent’anni, s’avvicinava maggio sua mamma disse “ Ho prenotato un viaggio ; prima di morire voglio rivedere mio figlio sono pronta, poi sarà quello che Dio vuole”. E senza tante incertezze si decise, si preparò i bagagli, poi partì. Madre e figlio al fresco, sotto la veranda finiti i lavori, si riposavano in branda lui le chiedeva con nostalgia sincera “ Genova è cambiata o è com’era ai tempi quando anch’io ero ragazzo che cacciavo i colombi nel terrazzo ? Quel terrazzino fiorito l’ho sempre in mente dove ho passato tante ore serenamente tra quei geranei rossi e i ciclamini sotto la volta di un bel ciel turchino. Lo vedi da sola, qui ho fatto fortuna una casa, un negozio, non pretendo la luna, il regalo più bello però me l’hai fatto tu di essere venuta, per sei mesi, con me quaggiù. Mamma, quell’uccellino che abbandonò il suo nido non torna indietro, ormai rimane qua ma un piacere fammelo, se ti ricorderai salutami Genova quando la rivedrai” Lui, fino al giorno in cui se n’è andato avrà certamente ripensato ai suoi geranî rossi e ai ciclamini sotto la volta d’un bel ciel turchino. La befana Im cuntavn, che, la befana, acscì vèchia e mal’ardüta, cun banfuîa o tramuntana, l’arivava da e Piandlaguchia. Am arcord che mi a l’ascptava cmeu un event sctraurdinarieu peur cuntar quant’eg mancava, a frusctava e caleundarieu. Finalment, rivâ a cla data quantieu sc-carp suta ae camin! E che fescta, po’... in dmanada a vüdar chi sc-cartuchin! Una brancada d’befanin un asctucc, du o tre matiteu un aranc, du mandarin tre niceul abrüsctulideu, du munèd in carta d’or im parivn un gran tesor, e an mancava in t’n’angulin un po’ eud negr carbuncin. La befana dal dumila senza tupp a la sctanela, neuva eud zeuca c’la scfavila l’an fa pù la sc-capinela. L’an ven pù cun u so micc, o a cavall d’una granada, arudiada in dü sctrabicc ; mò,...la s’è muturizada! E u so sacc cuimeu al trabùca dai tropp gieugh sufiscticâ celülar a c’túca túca dal Giapun üsct arivâ. La befana, al dì d’incheu l’an ven pù una volta l’ann, peurchè...adèsa... i nosctr fieu, la befana... i l’han tutt l’ann. Quand an gh’era la tivù Quantieu volt,me mà,d’invern, peur tgnir calma la brìcola senza libr ne’ quadern l’inveuntava una bèla fola. Nüaltr cicch a l’asc-cultavn senza quasgi tirar e fiâ cun la fantasia a vulavn in t’un mund neuv e incantâ ; in dua e gh’era rè e regineu cavaiÿeu bianch e cavalier principeuss e fât turchineu eun casctê a tütieu ‘l maner. In che mentr cl’arcuntava, cun la ruca, avsgin ae feugh, u so füs lèsct e prilava cmeu se füsa sctâ u so gieugh. E la sira l‘as truvava tütt al tund a qu tavlin e me ma la figurava cmeù la chiocia cu i pughjin. Lì peur lì an seu g’dà impurtanza, glien parôl,ma la n’è dita, su i pilasctr d’un’infanzia us gheu cusctrüisc na vita. Quando non c’era la tivù Quante volte,mia mamma,d’inverno per tenere calma la combriccola(1) senza libro ne’ quaderno inventava una bella favola. Noi bambini l’ascoltavamo senza quasi tirare il fiato, con la fantasia volavamo in un mondo nuovo e incantato ; dove c’erano rè e regine cavalli bianchi e cavalieri principesse e fate turchine e castelli a tutte le maniere. Nel frattempo che raccontava, con la rocca, vicino al fuoco, il suo fuso lesto prillava come se fosse stato il suo gioco. E la sera ci trovava tutti intorno a quel tavolino e mia mamma figurava una chioccia con i pulcini. Lì per lì non gli si da importanza, sono parole, ma non è detto, sui pilastri di un’infanzia si costruisce una vita. (1) I suoi sei figli Tüto e pasa In te mund tüto e pasa anch se an pâr, a vivoma e present di peur dì, pre pasâ an gh’è pü nguta da fâr, peur l’avgnir sûl prugett, tüto lì. A volt us cambia eul nusg cun’l’ carcall, l’ilüsciun la fa vdèr queull c’an gh’è, quand, cunvint d’èsr in sèla ae cavall, proprieu alura un s’adà d’èsr a pè. Cèrt surprès c’us presenta la vita peur qeul vieu c’l’eunn sempr deu vlü s’l’eunn sücedn in mil’ann, l’an è dita che l’eunn posneu sücedr in t’un mnü. Però scpess an la vloma capîr che la fin la s’avsgina ogni dì, da cl’ureuchia an gheu vloma seuntîr, l’an seu garba cla müsica li ! Nüaltr an scioma j atur d’na cumedia c’un ‘na part da sctüdiar a memoria c’la scia comica opür ‘na tragedia o c’la fniscia in risada e baldoria. Tüto e pasa e se u rèscta un imprunta d’un parent che l’è apena partî, lèsct al temp u la cancèla, pü an cunta né amicizia né afett, tüto fnî. L’è la vita cmeu l’aqua de fiümm che la sc-curr suvra i sc-asc e la va, cmeu la nèbia cl’è grisgia cmeu fümm che pian pian e vent u la scfà. Sul peur l’anma u rèscta la sc-pranza, a la fin deu sc-ta vita terena eud truvâr peurdun in abundanza pr’una vita etèrna pü srena. Tutto passa Nel mondo tutto passa anche se non sembra, viviamo il presente giorno per giorno, per il passato non c’è più niente da fare, per l’avvenire solo progetti, tutto lì. A volte si cambiano le noci con le carcalle, l’illusione fa vedere quello che non c’è, quando, convinti di essere in sella al cavallo, proprio allora ci si accorge di essere a piedi. Certe sorprese che ci presenta la vita per quelle vie non sempre di velluto se non succedono in mille anni, non è detta che non possano succedere in un minuto. Però spesso non la vogliamo capire che la fine si avvicina ogni giorno, da quell’orecchio non ci vogliamo sentire, non ci piace quella musica lì ! Noi non siamo gli attori di una commedia con una parte da studiare a memoria che sia comica o una tragedia o che finisca in risata e baldoria. Tutto passa e se resta un’impronta di un parente che è appena partito, lesto il tempo la cancella, più non conta né amicizia né affetto, tutto finito. La vita è come l’acqua del fiume che scorre sopra i sassi e va, come la nebbia che è grigia come il fumo che pian piano il vento la disfa. Solo per l’anima resta la speranza, alla fine di questa vita terrena di trovare perdono in abbondanza per una vita eterna più serena. |